Luni
Soare. E dimineață și miroase a soare.
Este ora 7. Căminele sunt goale, studenții dorm.
Săptămâna aceasta avem vacanță.
Ies la alergat. În căști Snow Patrol îmi
împărtășește o poveste de dragoste. Mă iau fiorii, vreau să mă îndrăgostesc.
Așa sunt eu.
Simt muzica. Trăiesc muzica.
Intru în magazin și cer o sticlă de apă plată. Tanti
de după tejghea îmi întinde sticla și mă întreabă dacă sunt moldoveancă.
„Moldoveancă de peste Prut” îi răspund eu. Îmi spune că m-a cunoscut după
accent. Heh accentul ăsta... Am un an jumătate de când sunt în Timișoara și
accentul încă mă mai dă de gol. Îmi povestește despre prietena ei moldoveancă
și privește în ochii mei de parcă vrea să-i zic că o cunosc și eu. Îi răspund
cu sinceritate că nu o cunosc pentru că suntem foarte mulți basarabeni aici dar
îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase. „Basarabia e România”, strigă ea în
urma mea. Mă întorc și o privesc cald. Are ceva comun cu bunica mea. Îmi spune
când mă duc acasă să le spun fraților moldoveni că ei nu au uitat de noi și în
curând vom fi împreună.
Of, tanti, e frumos ce spui.
Îmi amintesc de câteva cunoștințe de acasă care se
bat cu pumnul în piept că sunt moldoveni și vorbesc moldovenește. Mă întorc să
mai privesc o dată vânzătoarea. Sper să nu dea niciodată ochii cu astfel de
oameni.
Mă gândesc la
ei ca la niște fii rătăcitori dintr-o pildă biblică din Noul Testament.
Spre seară ies la o cafea cu câțiva prieteni din
Timișoara. Râdem, glumim. Le promit că la vară organizăm o excursie în Moldova.
Mă simt atât de bine cu ei. Lângă ei mă simt acasă.
Dacă „Basarabia nu e România”, atunci de ce în
fiecare zi, la aproape 1000 de km de hotar, mă simt acasă?
Marți
Urăsc cursul de Științe Politice.
Primul lucru pe care l-am zis azi dimineață. E ora
8, colegele mele de cameră dorm, iar eu trebuie să învăț.
Mă uit cu silă la
cursurile de pe masă. Dă-le încolo de cursuri, mai sunt zile. Astăzi o să mă
odihnesc.
Așa sunt eu. Las totul pe ultima zi. Întotdeauna.
Ziua trece lent iar eu nu fac nimic productiv, nici
măcar nu caut să fac ceva productiv.
Spre seară ies în oraș cu prietena mea să mănâncăm
ceva. Discutăm, împărtășim idei când în cafenea intră un Macho Man cu ochelari
de soare. Mă uit la ea și pufnim amândouă în râs. Afară-i întuneric și ăsta stă
cu ochelari de soare într-un local. Spun cu voce tare, cel puțin îndeajuns de
tare să mă audă mesele de alături, inclusiv Don Juanul în cauză, că mă orbește
becul și că am urgent nevoie de ochelari! Persoanele de la mesele din jur se
uită pentru câteva secunde mirați la mine apoi încep să râdă. Macho își ia
comanda la pachet și iese grăbit din local. Să fiu eu de vină pentru graba lui?
Sunt nebună. Ce copilărește din parte mea! De ce nu pot niciodată să-mi țin
gura? Mama întotdeauna mi-a zis că o să iau bătaie din cauza asta. Are
dreptate. Poate atunci o să mă învăț minte.
Vin acasă, intru în pătucul meu călduț și adorm pe
loc. Cursurile la Științe Politice stau cuminți pe masă.
De ce las totul pe ultima
zi? De ce?
Miercuri
Este ora 6.
Nu mă duc azi la alergat. Îmi iau cafeaua și ies pe
balcon. Soarele încă nu a răsărit.
Ador liniștea
aerului de dimineață.
Nu văd zare de om în afară de trei vagabonzi care
scotocesc prin tomberoane. Privesc mai atent la ei și înțeleg că este o femeie
și doi copii. În timp ce femeia desface pungile de gunoi, copilașiii, un
băiețel și o fetiță, se uită la ea. Probabil așteaptă să primească ceva de
mâncare. Teribilă soartă.
Revin în cameră, mai citesc câteva file din cartea „40
de zile pe Musa Dagh”. Captivantă carte!
Mai mult de jumătate din populația Armeniei de atunci a fost măcelărită
de către Junii Turci. Citesc și mă îngrozesc. Cum de în cărțile noastre de
Istorie Universală nu am găsit nici o temă despre acest lucru? Poate au și eu
n-am văzut.
E amiază și primesc o veste minunată din
organizație. Țip, sar, dansez și cânt. Întotdeauna mă bucur ca un copil. Le
explic colegelor de cameră că organizația noastră are permisiunea ca în
televizoarele transportului public din Timișoara să ruleze filmulețul de
promovare al Festivalului Zilele Basarabiei, iar pe tramvaie vor fi bannere cu programul
festivalului. Munca noastră! Munca noastră va fi văzută de toată Timișoara!
Joi
Spre deosebire de celelalte zile, astăzi soarele nu
se vede. Eu iar m-am trezit prea dimineeață, așa că ies la alergat.
Amiază.
Cafea, prieteni, discuții și râsete.
După ce ne luăm
la revedere, îmi iau calea spre cămin. Mai am o groză de lucruri de făcut. Merg
pe o străduță îngustă cu căsuțe micuțe. Ce drăguțe sunt astfel de străduțe curate
și îngrijite! În aproape fiecare curte văd ghiocei înfloriți. În Timișoara
păpădiile, ghioceii și romanițele sunt înflorite din ianuarie.
Aproape de ușa căminului, se apropie de mine un
băiețel de vre-o 11 ani, îmbrăcat sărăcăcios, cu ghetuțele rupte. O fi vre-un
copil de cerșetor. În pumn are câțiva ghiocei și ceva crenguțe de copac. Mă
întreabă dacă nu vreau să cumpăr un ghiocel. Mă gândesc dacă nu este vre-un
personaj similar „Fetiței cu Chibrituri”, apoi îmi amintesc cum tot acești
copii, mai târziu, trag din țigară printre blocuri. Am hotărât că nu vreau să
cumpăr ghiocei.
Seara mă duc la ședința cu organizația. Lucrul merge
în toi pentru „Festivalul Zilele Basarabiei”. Organizația noastră este prima
care a realizat un asemenea proiect în urmă cu 14 ani. Trebuie să ducem
tradiția mai departe. Anul ăsta va fi ceva grandios. Îmi amintesc cum în pragul
proiectelor de anul trecut dormeam pe mesele din sediu. Ne trezeam și iar ne
apucam de lucru.
Nimic nu se compară cu munca și experiența de
voluntar.
Vineri
Astăzi mă apuc de cursul de științe politice. Cât se
mai poate de lenevit?
Ora 7
dimineața.O cafea. Un curs. O altă cafea. Alt curs.
Ora 11.
Deschid facebook-ul. O avalanșă de inimioare roșu și roz însoțite de mesaje de
felicitare. Bleah... Urăsc Valentine`s Day. Un motiv în plus ca florăriile să scoată bani din oameni,
jucăriile de pluș să îți găsească cumpărători și cafenelele din oraș să aducă
clienți. Da, urăsc Valentine`s Day.
Share-uiesc și
eu un „Three Days Grace – I hate everything about you” însoțit de un Happy Valentine`s
Day. Îmi amintesc de mama când spunea că atunci când nu am ceva frumos de zis,
mai bine să nu zic nimic. Nu pot, mama. Pe bune, nu pot.
Citesc o știre
despre un chinez care de Valentine`s Day a cumpărat toate locurile impare
într-un cinematograf, pentru ca nici un cuplu să nu poată sta alături. Ce om
genial! Ce idee genială! O să fac haz toată ziua pe tema aceasta.
Văd noutăți mai
importante. Astăzi este ziua Albinuței – ziua primului meu abecedar. Astăzi
poetul Grigore Vieru ar fi împlinit 79 de ani.
În mintea mea ia
contur o melodie - un sunet de chitară însoțit de vocea unei Doine.
Răsai, răsai,
răsai…
http://www.europalibera.org/content/article/25264644.html