Despre mine

Fotografia mea
Virginia zâmbește mult și plânge pentru nimicuri. Nu are voce, dar cântă toată ziua prin casă. Ascultă Beatles și îi place cafeaua tare, mirosul de liliac, romanițele și crinii albi. Se îndrăgostește peste fiecare 5 minute și trăiește în poveștile lui Andersen. Visează să ajungă în Țara lui Oz, undeva lângă un curcubeu și câteodată se crede Scarlett O`Hara. Recent s-a îndrăgostit de opera lui Dostoievsky și de filmele lui Tim Burton. Îl așteaptă pe Mr. Darcy sau pe Rhett Butler și viața ei merge după principiul „If you can dream it, you can do it”.

vineri, 20 decembrie 2013

Ciudat.

Seară, frig, toamnă târzie...

Lacrimi calde pe obraz și același număr cunoscut pe care îl apelezi, de două ori la rând. Sunet lung...Poate doarme.

-Alo?
-Ce faci?
-Am adormit. S-a întâmplat ceva?
-Nu, vorbim mâine. Lasă...
-Totuși s-a întâmplat ceva! Spune!
-Nimic important. Noapte bună!

Douăzeci de minute mai târziu, asculți ceva muzică tristă și te gândești că poate e timpul să închizi calculatorul și să te pui la somn. Sună telefonul:

-În cinci minute să ieși afară.

Te îmbraci repede. „Așa și am știut că o să facă”.

-Ce mai faci?
-Hai spune ce s-a întâmplat. Te cunosc de prea multă vreme și știu că ai pățit ceva.
-Nimic important, așa mă simt aiurea azi...
-Hai nu mă lua cu de-astea că nu ne știm de ieri.
-Băutura pentru ce-ai adus-o?

Începi să râzi fără să vrei.

-Ca să discutăm mai cu suflet.

Râzi. 

Prețuiești prietenia. Știi că nu a venit cu vre-un interes, și știi că nu așteaptă nimic în schimb.
El doar e acolo, aproape, te ascultă atent, te înțelege, te ceartă pentru că plângi de la prostii și te face să râzi printre lacrimi, iar după asta încă o lună înainte te numește plângăcioasă. Îți spune că orice s-ar întâmpla e acolo, așa cum ai fost și tu la toate succesele și insuccesele sale, la toate dezamăgirile în dragoste, școală și prieteni. Te îmbrățișează.

Îți plac îmbrățișările. Sunt calde și au miros de ciocolată.

Intri în casă și te trântești îmbrăcătă în geacă pe pat. Te uiți la podul văruit, alb. Sună telefonul.

-Mititica, te-ai liniștit?
-Da.
-Precis?
-Precis, precis.
-Vezi că iei bătaie.

„Sunt o proastă, iar plâng de la nimicuri”.

Trec ani, ești departe de casă, departe de vechii prieteni. Acum ai alți prieteni.

În colțul drept al monitorului îți arată că s-a conectat. „Sună”, „Sună cu video”. Nuuu probabil e ocupat. Nu o să răspundă. Becușorul verde arde în dreptul numelui, și-a schimbat fotografia de profil unde zâmbește frumos cu o fată drăguță. Spune că o iubește.

E fericit! - te gândești și simți o căldură lăuntrică, chiar te bucuri din suflet. Nu îi mai scriu, e bine.

Nu contează dacă există prietenie dintre fată și băiat sau nu.
Pur și simplu există oameni care sunt aproape de suflet, calzi, blânzi și buni.

Partea cea mai stranie e când deveniți străini.


Ciudat cum oamenii care ți-au fost ani de zile aproape, devin străini.
Și eu vreau să te sun, dar nu știu dacă tu vrei ca eu să te sun.
Dor de vremurile trecute, dor de vechii prieteni.

P.S. Nu știu dacă ai citit prostiile mele de pe blog, dar dacă ai citit, și ai înțeles că e despre tine, cu toate că nu mai suntem la fel nici eu nici tu, vreau să știi: eu mai sunt aici și mai știu să ascult.