Ciudat.

Seară, frig, toamnă târzie...

Lacrimi calde pe obraz și același număr cunoscut pe care îl apelezi, de două ori la rând. Sunet lung...Poate doarme.

-Alo?

-Ce faci?

-Am adormit. S-a întâmplat ceva?

-Nu, vorbim mâine. Lasă...

-Totuși s-a întâmplat ceva! Spune!

-Nimic important. Noapte bună!

Douăzeci de minute mai târziu, asculți ceva muzică tristă și te gândești că poate e timpul să închizi calculatorul și să te pui la somn. Sună telefonul:

-În cinci minute să ieși afară.

Te îmbraci repede. „Așa și am știut că o să facă”.

-Ce mai faci?

-Hai spune ce s-a întâmplat. Te cunosc de prea multă vreme și știu că ai pățit ceva.

-Nimic important, așa mă simt aiurea azi...

-Hai nu mă lua cu de-astea că nu ne știm de ieri.

-Băutura pentru ce-ai adus-o?

Începi să râzi fără să vrei.

-Ca să discutăm mai cu suflet.

Râzi. 

Prețuiești prietenia. Știi că nu a venit cu vre-un interes, și știi că nu așteaptă nimic în schimb.

El doar e acolo, aproape, te ascultă atent, te înțelege, te ceartă pentru că plângi de la prostii și te face să râzi printre lacrimi, iar după asta încă o lună înainte te numește plângăcioasă. Îți spune că orice s-ar întâmpla e acolo, așa cum ai fost și tu la toate succesele și insuccesele sale, la toate dezamăgirile în dragoste, școală și prieteni. Te îmbrățișează.

Îți plac îmbrățișările. Sunt calde și au miros de ciocolată.

Intri în casă și te trântești îmbrăcătă în geacă pe pat. Te uiți la podul văruit, alb. Sună telefonul.

-Mititica, te-ai liniștit?

-Da.

-Precis?

-Precis, precis.

-Vezi că iei bătaie.

„Sunt o proastă, iar plâng de la nimicuri”.

Trec ani, ești departe de casă, departe de vechii prieteni. Acum ai alți prieteni.

În colțul drept al monitorului îți arată că s-a conectat. „Sună”, „Sună cu video”. Nuuu probabil e ocupat. Nu o să răspundă. Becușorul verde arde în dreptul numelui, și-a schimbat fotografia de profil unde zâmbește frumos cu o fată drăguță. Spune că o iubește.

E fericit! - te gândești și simți o căldură lăuntrică, chiar te bucuri din suflet. Nu îi mai scriu, e bine.

Nu contează dacă există prietenie dintre fată și băiat sau nu.

Pur și simplu există oameni care sunt aproape de suflet, calzi, blânzi și buni.

Partea cea mai stranie e când deveniți străini.

Ciudat cum oamenii care ți-au fost ani de zile aproape, devin străini.
Și eu vreau să te sun, dar nu știu dacă tu vrei ca eu să te sun.
Dor de vremurile trecute, dor de vechii prieteni.

P.S. Nu știu dacă ai citit prostiile mele de pe blog, dar dacă ai citit, și ai înțeles că e despre tine, cu toate că nu mai suntem la fel nici eu nici tu, vreau să știi: eu mai sunt aici și mai știu să ascult.

Perlele Nistrului, e cool!!!

         Sfârșit de an universitar: căldură, oboseală, nopți nedormite, examene, vise năruite, stres, probleme, confuzie și o dorință nebună de a evada într-o lume nouă, cu oameni și locuri noi. Nu știu cine mi-a sugerat că ar trebui sa îmi caut de lucru la o tabără de copii: să mă odihnesc și eu cu ei împreună și să mai schimb anturajul. Zis și făcut. Cum am ajuns acasă am stat o săptămână cu familia și după asta am pornit spre Vadul lui Vodă...

        Culoarea caracteristică a taberei Perlele Nistrului este galben și în fiecare schimb ea găzduiește între 500-600 de copii. Primul lucru care mi-a sărit în ochi și mi-a plăcut la nebunie au fost cravatele galbene pe care educatorii le poartă la gât și eram nerăbdătoare să primesc și eu una la fel. A doua zi am început să lucrez. Nu a fost deloc ceea ce am crezut. Odihna așteptată de fapt era mai multă oboseală, și timp de o săptămână după ce am început să lucrez noaptea înainte să închid ochii auzeam în urechi țipete de copii, dar din fiecare zi primeam plăcere. Cu toată oboseala așteptam totuși să înceapă o nouă zi.

        Uitându-te dintr-o parte la copii poți sesiza că lumea e mai frumoasă și viața pentru cei din jur e mai ușoară când nu ești preocupat de situația materială, când pur și simplu trăiești pentru tine și pentru oamenii care îți sunt dragi. Atunci când încetezi să te preocupi de probleme și te gândești la cum să îți faci viața mai frumoasă, problemele singure se rezolvă.

         Ceea ce ador la copii și ceea ce apreciez cel mai mult este prietenia sinceră pe care și-o oferă. Îmi place că dușmănia dintre copii în orice secundă se poate transforma în cea mai frumoasă prietenie.

         E frumos să privești dintr-o parte cum copiii cresc, se maturizează, să vezi cum ușor ușor se înfiripă prima dragoste, frumos să vezi în unele situații câtă dragoste și câtă compasiune pot să-și ofere unul altuia și câtă seninătate, puritate poate emana un copil.

         Nu cred că există zi mai frumoasă ca ziua care se începe cu cântecul „Oameni și locuri dragi” sau  „Bună dimineața, te iubesc”. În fiecare dimineață și seară, în fiecare zi am dansat cu plăcere imnul taberei. Mi-a plăcut foarte mult cum copii țipau din toate puterile numărul detașamentului, denumirea și deviza. Imi este foarte dor de cei peste 400 de copiii al detașamentului 8 şi 3. Mi-e dor de Brigada, Cașa dar cel mai mult de copii din Cahul Troleibus nr.8 şi de Hakuna Matata. Nu am văzut niciodată copii mai talentați, mai activi și mai bravo.

        Fiecare zi idei noi, concerte, distracție. Am făcut costume din gunoi, am învățat dansuri, cântece, jocuri. Și până la urmă cea mai mare plăcere pentru un educator e să vadă copiii zâmbind.

        La bagajul meu cu experiență pot adăuga de la voi lecțiile de sinceritate, bunătate, onestitate, rezistență, educație, îndrăzneală. Mi-am făcut prieteni noi în rândul copiilor şi al educatorilor şi în pofida unor lucruri m-am simţit pentru 2 luni într-o adevărată familie. Mulțumesc sincer copiilor și educatorilor pentru că atunci când simțeam că sunt la pământ m-am regăsit și am renăscut printre voi.

        Singurul lucru pe care-l regret din vara aceasta este doar că a trecut prea repede și nu am reușit să învăț mai mult. 

Vă sărut şi vă îmbrăţişez pe toţi şi abia aştept să ne revedem vara viitoare.

Puțini oameni, prea puțini.

Dacă

De poți fi calm când toți se pierd cu firea
În jurul tău și spun că-i vina ta;
De crezi în tine chiar când omenirea
Nu crede dar s-o crezi ar vrea;

Dacă de așteptare nu ostenești nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ți clatini gândul drept;
Dacă privit cu ură nu te răzbuni urând
Și totuși nu-ți pui masca de sfânt sau de înțelept;

Dacă aștepți dar nu cu sufletul la gură
Și nu dezminți minciuni mințind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Dar nici prea bun să pari nici prea-nțelept;

Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunare
Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminți;
De poți visa dar nu-ți faci visul astru;
De poți gândi, dar nu-ți faci gândul țel;

De poți să nu cazi pradă disperării
Succesul și dezastrul privindu-le la fel;
De rabzi s-auzi cuvântul cândva rostit de tine
Răstălmăcit de oameni, murdar și prefăcut;

De rabzi văzându-ți idealul distrus și din nimic
Să-l reclădești cu ardoarea fierbinte din trecut;
De poți risca pe-o carte intreaga ta avere
Și tot ce-ai strâns o viață sa pierzi într-un minut
Și-atunci fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput ;

De poți rămâne TU în marea gloată
Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;
Dușman, om drag, răni să nu te poată;
De toți să-ți pese dar de nimeni prea;

De poți prin clipa cea neiertătoare
Să treci și s-o întreci gonind mereu;
Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu șaizeci de clipe de veșnicii mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Și mai presus de toate, un OM, copilul meu. 
                                                     

                                        Rudyard Kipling